miercuri, 24 august 2022

Mănăstirea Jitianu și bătălia de la Rovine

Cunoscând faptul că mănăstirea Jitianu a fost întemeiată în secolul al XVI-lea și că bătălia de la Rovine a avut loc pe la 1394-1395, este justificat să te întrebi care ar putea fi legătura dintre cele două.
Am trecut frecvent prin localitatea Braniște, o suburbie a Craiovei,  mergând de la Craiova spre Calafat, dar niciodată nu m-am abătut pe la mănăstirea Jitianu.  Studiind însă istoria ei am descoperit lucruri surprinzătoare, care m-au determinat să o vizitez.
Mănăstirea Jitianu are un trecut tumultuos în care perioadele înfloritoare au alternat cu vremuri în care aceasta a fost abandonată. 
Iată câteva crâmpeie din istoria sa recentă. În 1925, trecând cu trenul pe calea ferată din apropiere, în drumul său spre domeniul regal de la Segarcea,  regina Elena, mama regelui Mihai,  descoperă  mănăstirea într-o stare avansată de degradare și, fiind impresionată de trecutul ei,  îi cere lui Nicolae Iorga,  pe atunci președintele Comisiei Monumentelor Istorice, să o reabiliteze. 
Perioada comunistă a dus la un nou declin al mănăstirii,  aceasta fiind reînființată abia în anul 2001.
Revenind la originile lăcașului, istoria spune că acesta a fost construit pe locul unei biserici din lemn ridicate de Mircea cel Bătrân în apropierea locului unde s-a dat bătălia de la Rovine,  ca semn de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru victoria  obținută împotriva turcilor. De remarcat că mănăstirea a păstrat hramul bisericii din lemn,  având ca ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. 
Chiar dacă există încă controverse în ceea ce privește localizarea exactă a bătăliei de la Rovine, experții consideră,  bazându-se pe izvoarele istorice, că aceasta a avut loc cel mai probabil undeva în zonele mlăștinoase (rovină=mlaștină) de la Făcăi, Balta-Verde, Podari, Popoveni, în apropierea ruinelor castrului roman Pelendava, identificat recent în arealul mănăstirii Coșuna,  aflată la câțiva kilometri nord-vest față de mănăstirea Jitianu. 
Împrejurimile mănăstirii Jitianu amintesc,  de altfel,  și azi de geografia locului în care cu peste 600 de ani în urmă, Mircea cel Bătrân obținea o importantă victorie tactică împotriva turcilor. 
"La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă/Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;/Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii/Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;/[...]/În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,/Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă/Şi, lovind în faţă, -n spate, ca şi crivăţul şi gerul,/Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul./Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,/Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;/Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,/ Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;/Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,/Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,/Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -/Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,/Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română." (Mihai Eminescu - Scrisoarea III) 

sâmbătă, 25 septembrie 2021

Creaționism și evoluționism

crosswalk.com

Creaționismul și evoluționismul au fost în permanență considerate concepții divergente. 
Să fie oare chiar așa?

Cu toate că sunt un adept al creaționismului și consider că evoluționismul în forma sa darwiniană ridică multe semne de întrebare, sunt anumite aspecte care m-au determinat să văd în creaționism și evoluționism două concepții complementare, două fațete ale aceleiași monede. 

Citind Capitolul 1 al Genezei constatăm că Dumnezeu a creat regnul animal într-o manieră evoluționistă, pornind de la organismele mai puțin complexe (cele care trăiesc în apă), continuând cu păsările și animalele uscatului, pentru a ajunge, în cele din urmă, la ființa cea mai complexă, omul. Nu întâmplător primii reprezentanți ai regnului animal sunt marini câtă vreme aflăm, tot din Geneză, că la început Pământul era acoperit de ape, uscatul și animalele care trăiesc pe suprafața acestuia apărând ulterior.
În altă ordine de idei, studiind biologia, e imposibil să nu sesizăm, pe de-o parte prezența unei scări evolutive în regnul animal, iar pe de altă parte similitudinile dintre speciile aflate pe trepte evolutive consecutive.

Evoluționismul, așa cum rezultă din "Originea speciilor", care se bazează pe ideea de selecție naturală, pare o utopie. Dacă îl includem însă pe Dumnezeu în această concepție, ajungem să vorbim despre un evoluționism creaționist, care explică ceea ce nu poate fi explicat prin evoluționismul clasic. Ar putea fi această teorie în contradicție cu preceptele creștine? Puțin probabil, câtă vreme zilele Genezei, la fel ca trecerea de la o etapă la alta, nu sunt  pe deplin cunoscute. Zilele ar putea foarte bine să fie ere, iar etapele creației să ia forma unei evoluții controlate de divinitate, pe parcursul acestor ere, situație în care vorbim despre un creaționism evoluționist.
Tind să cred că Teoria evoluționistă, având în vedere studiile observaționale pe care se bazează, este ca o partitură corectă citită într-o cheie greșită. Analizată din perspectiva creștină, ea capătă, însă, alte valențe și ne poate ajuta să înțelegem de unde venim și încotro ne îndreptăm. 

duminică, 8 august 2021

Creez, deci exist


De la începuturi, omenirea a încercat din răsputeri să lase urme ale trecerii sale prin această lume. "Dobândind" vremelnicia prin păcatul originar, am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să devenim nemuritori prin muncă, prin creație. Când părăsim această lume, chiar dacă nu mai suntem prezenți fizic, continuăm să trăim în memoria posterității prin ceea lăsăm în urma noastră. Descartes spunea "cuget, deci exist". Pentru a exista în eternitate, umanitatea transpune această frază în "creez, deci exist“. 
Pământul, însă, și-a concentrat parcă toate energiile spre a șterge sistematic aceste urme ale existenței umane. "Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce" (Geneza 3:19) reflectă tulburătorul destin al omului, care este, de altfel, și destinul creației sale. Omul și creația sa sunt atinși de umbra efemerului și devin, deopotrivă, perisabili.
Asistăm, deci, realmente, la o confruntare între două forțe care se opun: una concentrată pe agregarea unei creații-testament, cealaltă tinzând să dezintegreze orice formă de modelare a materiei.
Pentru a experimenta acestă stare de fapt, este suficient să încerci să construiești un castel de nisip pe malul mării și să urmărești cum valurile, unul câte unul, atenuează încet-încet forma creată, restabilind, până la urmă, omogenitatea amorfă de la început. 
Și chiar dacă vezi și înțelegi acest proces, parcă nu te lasă inima să-ți lași creația absorbită de neant și faci eforturi susținute pentru a o menține nealterată. Deplângându-l pe Sisif pentru cazna sa, noi, la rândul nostru, suntem zi de zi sisifi care se luptă cu natura, încercând să facem ceva durabil, ceva care să dăinuie mai mult decât o putem noi face. Dar nu vedeți că noi construim în nisip, iar valurile vieții îl aruncă de colo-colo fără ca acesta să poată opune rezistență?
Și totuși nu renunțăm. Generații la rând facem același lucru: creăm pentru a dăinui. Și dacă ceea ce am creat nu dăinuie, oare energia investită în creație se pierde și ea? 
Cine știe? Poate e și aceasta o formă a trudei umane  acceptate de divinitate, în urma căderii adamice, ca soluție pentru redobândirea, în cele din urmă, a nemuririi mult visate. 

sâmbătă, 19 septembrie 2020

Mândria de a fi român

Mândria de a fi român a fost mereu un subiect de polemică. Între români. Pare bizar în contextul european actual în care fiecare națiune încearcă să își demonstreze contribuția la moștenirea culturală a bătrânului continent.

Avem mult, avem puțin de dat Europei? Oare cât am dat până acum Europei?
Ar trebui să ne preocupe răspunsul la aceste întrebări pentru că el poate da măsura mândriei apartenenței la acest neam. Cum putem afla răspunsul? Nimic mai "simplu". Pe de-o parte trebuie să analizăm capitalul cultural pe care îl deținem în prezent și să îl comparăm cu ce au ceilalți, iar pe de altă parte să exploatăm resursele arheologice neexplorate,  ca pe adevărate bogății ale subsolului, dar și resursele prezente în văzul tuturor și totuși ascunse în obiceiuri și tradiții. 
Cu siguranță avem multe "pete negre" în istoria mai veche sau mai nouă, dar nu suntem singurii. În același tablou al istoriei noastre regăsim însă și multe pete de culoare așa cum e albastrul Voronețului construit spre mântuirea urmașilor, galbenul rodului care dă în pârgă la împlinirea veacurilor de trudă sau roșul sângelui străbunilor noștri care prin sacrificiul lor ne-au lăsat moștenire o țară.
Dacă ne-am uita în ochii unuia dintre eroii sau martirii noștri, care a renunțat la tot pentru un singur ideal, țara, ce i-am spune?  Că suntem mândri sau nu de faptele sale? 

Oare e bine sau nu e bine să fim mândri? 
Mândria nu este cu siguranță o virtute atunci când se hrănește din ego și îl alimentează, însă mândria apartenenței la un neam cred că trebuie judecată în altă notă, pentru că ea se hrănește din faptele mărețe ale înaintașilor și alimentează viitorul urmașilor.

Și de ce n-am fi mândri când mândria națională este atât de frecvent etalată în jurul nostru? Nu cred, însă, că mândria trebuie să ne orbească și să ne ascundă vederii punctele noastre slabe. Nu! Acestea trebuie să stea mereu înaintea noastră, pentru că astfel ne putem ameliora ca națiune. În relația cu ceilalți, mândria nu trebuie să ne împingă spre a ne considera superiori, ci doar spre a-i considera pe toți egalii noștri. 

Mândria de a fi român nu este nici păcat, dar nici virtute. Este trăire interioară care nu trebuie nici etalată ostentativ, dar nici renegată, pentru că ea ascunde taina continuității noastre milenare pe aceste meleaguri. 

vineri, 30 noiembrie 2018

Crucea Sfântului Apostol Andrei










      Nu întâmplător Sfântul Apostol Andrei a primit titulatura de "Apostolul lupilor". Este foarte probabil ca Apostolul să fi petrecut aproape 20 de ani în compania "lupilor", fapt ce sugerează stabilirea unei relații strânse între el și aceștia. Prezența sa în  spațiul carpato-danubiano-pontic, dominat de simbolistica lupului, a reprezentat un miraculos punct de cotitură atât pentru spiritualitatea populației autohtone, cât și pentru activitatea misionară a Apostolului. Din tradiția populară reiese că sosirea Sfântului Apostol Andrei fusese dinainte prevestită, iar trecerea de la vechea credință, la cea nouă s-a realizat, conform opiniei lui Mircea Eliade, în modul cel mai firesc, explicația fiind elementele comune prezente în cele două credințe. Propovăduirea Sfântului Andrei se pare că a beneficiat de cea mai mare apreciere pe aceste meleaguri, poporul fiind desebit de receptiv la mesajul transmis de el. Analiza Peșterii Sfântului Andrei din Dobrogea, unde Apostolul și-a desfășurat parțial activitatea misionară de pe teritoriul țării noastre, și tradiția dobrogeană susțin, spre exemplu, că aceasta a fost inițial un sit monastic precreștin, ai cărui sacerdoți au primit însă cu bucurie noua credință și pe propovăduitorul acesteia. Oamenii de pe aceste meleaguri fuseseră deja sensibilizați în privința venirii Mântuitorului înainte ca Sfântul Andrei să fi poposit aici, unii dintre ei ajungând, conform Bibliei, până în preajma Fiului lui Dumnezeu, pentru a vedea minunea cu ochii lor. 
     Sfântul Andrei ajunge în cele din urmă în Patras unde nu beneficiază de aceeași ospitalitate și este în final răstignit. Simbolistica clasică a crucii Sfântului Andrei (crux decussata) este binecunoscută, dar să fie oare doar atât? Pentru populația nord-dunăreană creștinată de acesta și poate și pentru alte popoare vecine, crucea în X, denumită și Crucea Mare sau Crucea Nordului reprezenta un simbol mistic încă din vechime, ea regăsindu-se inclusiv pe vasele ceramice aparținând culturii Cucuteni, create cu câteva mii de ani mai devreme, dar având în același timp și o reprezentare astrală. Ținând cont de toate aspectele luate în discuție, martiriul Sfântului Apostol Andrei pe crucea în X pare a dobândi o nouă semnificație:  ridicarea unui simbol vechi, dar cu semnificații profund mistice, la rangul de simbol creștin, confirmând astfel cuvintele Mântuitorului: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc."

joi, 1 iunie 2017

Minunea supraviețuirii milenare a poporului român


Se spune că minunile se petrec în văzul tuturor. Le vede, însă, cine are ochi să le vadă.
Totuși, dacă le vezi zi de zi, ajungi să le consideri ceva normal, ceva neieșit din comun.

Așa e și cu supraviețuirea neamului nostru. Fie că vorbim despre români, rumâni, valahi, daci, geți sau cum ne-o mai fi numit istoria, numitorul comun al acestor nume este sufletul acestui popor care a traversat veacurile în chip miraculos, în ciuda vicisitudinilor istorice care s-au abătut asupra sa.

Istoria învățată în școală îți lasă impresia că noi, cei de azi, suntem un amalgam între daci și romani, la care s-au adăugat, mai mult sau mai puțin, influențele popoarelor care au trecut ulterior prin țara noastră. Și totuși, studiile genetice vin să demonstreze nu numai că suntem foarte asemănători din punct de vedere genetic cu daco-geții, dar și cu populația care a dat naștere frumoasei culturi Cucuteni, cu câteva milenii în urmă. Nu pot fi negate influențele altor popoare, dar acestea nu sunt atât de semnificative încât să modifice esența noastră genetică. Și parcă nici nu ai nevoie de științe exacte pentru a demonstra acest lucru. Dovezile ne înconjoară: avem tradiții din vremuri imemoriale, dar și simboluri identice cu cele întâlnite în culturile străvechi care împodobesc portul popular sau zidurile caselor țărănești. Nu în ultimul rând, avem un suflet în care, dacă privim, regăsim strămoșii noștri. Spiritualitatea românească de azi se oglindește în curățenia sufletească a geților, iar monahismul românesc este o moștenire, ce e drept, îmbunătățită, a pustniciei practicate în munții noștri din timpuri străvechi.

Cu siguranță, nu suntem perfecți, dar avem un atu: încăpățânarea de a supraviețui. Privind țăranul român, înțelegi lupta acestui popor cu timpul,  aspect surprins atât de genial în versurile lui Adrian Păunescu "Urmele mele nu se pot pierde/C-am străbătut veșnicia pe jos" sau în celebrele cuvinte ale lui Lucian Blaga "Veșnicia s-a născut la sat".   Identitatea nu ne-am păstrat-o numai prin războaie, ci și prin credință și tenacitatea de a rezista. Iar rezistența nu a fost una declarativă, decât pe alocuri. Acest popor a rezistat prin tăcere și suferință. "Capul plecat sabia nu-l taie" spune un vechi proverb românesc și parcă ai senzația că aduce a lașitate, dar fără cap ce poți să mai faci? Am plecat capul la fel cum firul subțire de iarbă se pleacă sub greutatea coasei, fără a fi însă tăiat, pentru ca ulterior să se ridice la loc. 

Moștenim ca popor o încrâncenare pentru supraviețuire plătită cu sânge, lacrimi și sudoare, astfel încât avem responsabilitatea de a înmulți acest talant. Trecutul este CV-ul neamului nostru. Valoarea sa constă în oportunitățile pe care le poate deschide în viitor.

duminică, 25 decembrie 2016

Taine din Colindele Românești

An de an am sărbătorit Nașterea Mântuitorului, cântând colindele românești, dragi nouă tuturor, dar pentru prima dată, în acest an, am ascultat cu atenție versurile acestora și mi-am adus aminte de acea vorbă din bătrâni care spunea că adevărurile stau cel mai bine ascunse sub ochii noștri. 
"Iisus s-a născut în sara de Crăciun" este unul din versurile unui colind pe care îl aud din copilărie, dar pe care abia acum l-am ascultat, abia acum l-am înțeles. Întotdeauna am pus semnul egal între Crăciun și Nașterea Mântuitorului, dar se pare că lucrurile nu stau chiar așa. Unii chiar încearcă să disocieze cei doi termeni, considerând că asocierea Crăciunului cu Nașterea Mântuitorului ar desacraliza al doilea eveniment, dar nici acest lucru nu cred că e tocmai adecvat. Sensul versului de mai sus este că Iisus s-a născut tocmai în seara de Crăciun, Crăciunul fiind o sărbătoare mai veche decât Nașterea Mântuitorului. Dacă pui semnul egal între Crăciun și Nașterea Mântuitorului construcția versului pare lipsită de sens. Și totuși, bunul simț popular, creator al unor astfel de capodopere, a avut întotdeauna o latură extrem de pragmatică, motiv pentru care mi-e greu să cred că ar fi putut să lase în colind un vers fără mesaj, fără sens. Am sărbătorit Nașterea Mântuitorului ani de-a rândul fără să mă întreb ce legătură are aceasta cu Moș Crăciun și bradul împodobit. La o primă vedere, niciuna. Tocmai de aceea sunt voci care spun că Moș Crăciun ar trebui dat la o parte. Din studiul izvoarelor istorice reiese, însă, că Moș Crăciun nu e tocmai un personaj laic, un uzurpator al Nașterii Mântuitorului, ci ar putea fi chiar Noe, protopărintele neamului omenesc postdiluvian, sugestiv in acest sens fiind și numele de Papa Noel dat de francezi aceluiași Moș Crăciun. Și parcă nici nu ai nevoie de dovezi istorice pentru a simți acea vibrație ancestrală lăuntrică pe care ți-o dau Moș Crăciun și bradul său împodobit. Cred că Moșul ar trebui privit ca un antemergător al lui Iisus, iar Crăciunul ca un preambul al Nașterii Mântuitorului. La fel cum Mântuitorul spune că a venit nu să strice, ci să împlinească legea, la fel cred că Nașterea Sa vine să împlinească Crăciunul, nu să îl desființeze.
  ***
Am crescut cu colindul "Deschide ușa, creștine", l-am cântat de nenumărate ori și, totuși, abia în acest an m-am oprit asupra versurilor "Noi la Viflaim am fost, unde s-a născut Hristos" întrebându-mă ce vor să transmită ele, de fapt. Până de curând, consideram acest colind ca pe o metaforă, dar, revenind la pragmatismul popular, îmi dau seama că sunt mari șanse să mă fi înșelat. Imaginea unui țăran român autentic spunând "Noi la Viflaim am fost" nu lasă parcă loc de îndoială că el, prin neamul său, prin înaintașii săi, chiar a fost la Viflaim, părtaș la Nașterea Mântuitorului. Acest "am fost" pare, pe de altă parte, un verb static, mai repede decât unul de mișcare, semnificând "acolo eram când s-a născut Hristos". Chiar dacă sună incredibil, există surse istorice care par a confirma această ipoteză. Spre exemplu, este documentat faptul că tracii, poporul din care provenim și noi, au migrat până în zona Israelului de astăzi, tribul trac al filistinilor dând, de altfel, și numele de Palestina. Și dacă e adevărat că înaintașii noștri erau în Israel la acea vreme, își găsesc ei vreun loc în povestea Nașterii? E greu de confirmat, dar, totuși, rămâne un mister în privința originii păstorilor, primii martori ai Nașterii Mântuitorului...